Spatele blocului meu


Azi am început să citesc o carte… O carte virtuală pe calculatorul meu. Mi-ar fi plăcut sa o citesc fizic, adică să fie o carte cu foi,  sa dau pagina, însă asta am la dispoziție asta citesc 🙂 ,   dar nu ăsta e subiectul posului meu.
Într-o pauză de la citit am ieșit pe balcon să iau un pic de aer fumând o țigară (mai și fumez câteodată, din păcate…. dar nici ăsta nu e subiectul postării). Pe balcon fiind am ieșit pe geam. Copacii din spatele blocului meu au crescut mult… Sunt acum mari… Cimitirul din spatele blocului (mai bine zis cimitirul, lângă care blocul meu este amplasat) emană o liniște de mormânt, iar în spațiul dintre blocul meu și gardul cimitirului e liniște. Doar niște câini se mai fugăresc pentru ceva. Nu știu pentru ce, dar cred că e ceva mâncare.
Stând și privind peisajul mi-am amintit de cum era când eram copil… Pe spațiul acela erau leagăne, iar pe la ora asta se auzea gălăgie. Cred că ne-am fi jucat de-a v-ați ascuns… Un zgomot, o gălăgie de copii fericiți ar fi bătut în fiecare geam al blocului spunând: suntem copii ca-n „Kung pow” „we’re children”. Leagănele din spatele blocului ar fi fost scârțâite parca într-un mod intenționat pentru a deranja vecinii, care nu erau deranjați pentru că sunt niște copii. Vecinul de la parter ar fi ieșit din nou cu toporul spunând „dacă nu vă dați jos din cais, tai pomul” copiilor din caisul din fața balconului său. Nu o spunea cu răutate, dar cei din copac fugeau ca din gură de șarpe.
Iar stau și mă uit acum pe geamul balconului meu uns de trecerea timpului. O vecină aruncâ o pungă unui câne. Câinele se duce la ea, o miroase, și încearcă să îi scoată conținutul. A reușit, apoi pleacă mulțumit, și nu-l mai vad de copaci.
Uitându-mă pe fereastră mă apucă melancolia… Nu, mai bine spus nostalgia. Oricum, ideea e că mă apucă ( așa mă mai apucă pe mine câteodată 😛 ) și observ. Observ că spatele blocului meu arată cum arată curtea unei bătrâne.. O curte în care cândva se jucau copii. Copii care acuym sunt la casa lor, nemaiavând cine să se joace în curte. Nemaiavând cine să zburde, poteca este împânzită de iarbă, băbuța bnefăcând mare lucru. Câteodată se așează pe iarbă apucând-o nostalgia… Oare ce fac copii mei acolo în lume? Grivei, câinele ei, probabil are 20 de ani, stă încă legat cu același lanț ca acum 5 ani când l-a priponit fiul. Băbuța încă mai stă pe iarbă uitându-se la oamenii care trec pe drum. Nu mai are cine s-o întrebe ce-i fac copii. Din când în când mai vine câte o vecină s-o întrebe ce mai face, sau dacă are nevoie de apă rece de la fântână… Parcă blocul meu a ajuns exact cum a ajuns casa acestei bătrâne. Acum stă liniștit ascultând liniștea ierbii și creșterea pomului, sperând că se vor mai naște copii care să alerge în jurul lui…
Mă întreb acum cum arată oare blocurile celelalte? Cum arată acum locul în care ai copilărit alături demulți copii?

Anunțuri

3 comentarii

  1. Si eu scrriu pe aceiasi tema tot un doc pe care vreau sa-l lansez peste un an

  2. Pauză?

  3. Da… Am cam avut o pauză de 2 săptămâni din lipsă denet…. Timp în care mi-am cam pierdut inspiraţia şi cheful de ascrie…. Sper să îmi vină din nou 😀


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s